|
 
Radu Mihaileanu reuseste sa realizeze unul dintre cele mai bune filme ale anului 2009 – “Le concert”.
Poveste (8)Avand acea caracteristica pe care o apreciez intr-un film, rasu’-plansu’, “Concertul” este genul de film care va impresiona pe oricine, indiferent de varsta sau pregatire.
Filmul lui Radu Mihaileanu ni-l prezinta pe Andrei Filipov (Aleksei Guskov), un dirijor candva faimos care acum se afla in mizerie, decazut. Marelui dirijor i s-a interzis sa mai urce pe scena dupa ce regimul comunist l-a banuit de activitati suspicioase pentru ca din orchestra lui faceau parte si evrei. Andrei Filipov se ocupa acum de curatenia Teatrului Balsoi unde stalucise in urma cu 30 de ani si, in incercarea de a retrai pasiunea si bucuria pe care scena le oferea, Filipov se strecoara de fiecare data in sala, in timpul repetitiilor orchestrei, si dirijeaza, printr-un exercitiu de imaginatie, marea orchestra. Destinul dirijorului ratat se schimba in momentul in care reuseste sa „intercepteze” si sa isi insuseasca fax-ul prin care orchestra Teatrului Balsoi este invitata sa sustina un concert la Teatrul „Châtelet” din Paris. De aici, totul curge inr-un ritm alert, ca intr-un vis mult asteptat: Filipov reuseste sa ii stranga pe toti colegii sai din orchestra, care intre timp isi gasisera meserii „pamantene”. Motivati de visul occidental sau de vreun vis personal, fiecare isi reia instrumentul si incearca sa recreeze magia pe care echipa o avea in urma cu 30 de ani. Avand ca manager pe Ivan Gavrilov (Valeriy Barinov), cel care il umilise pe Filipov pe scena, intrerupandu-i concertul si rupandu-i simbolul artei sale, orchestra regasita merge la Paris, desi intampina numeroase obstacole, dar care sunt depasite toate foarte inventiv. Filmul reuseste sa cucereasca nu doar prin poezia ce se naste inevitabil din muzica, dar si prin momentele comice. De apreciat sunt actorii care stiu sa traieasca atat poezie, cat si ridicol. In plus, actiunea se petrece intr-o Rusie comunista, incredibil de asemanatoare cu meleagurile si obiceiurile noastre, ceea ce te face sa zambesti amar. Cu toate acestea, regizorul nu abordeaza tema arhi-discutata a comunismului, ci foloseste acest regim ca un decor si nimic mai mult.
Jocul actorilor (9)Un film foarte proaspat la capitolul actori, in peisajul suprasaturat de actori americani de la Hollywood, mai ales in aceasta perioada a premiilor si controverselor. Niciodata un actor american nu va fi atat de expresiv si temperamental ca unul european. Distributia este mixta: actori rusi, romani, francezi. Distractiv este sa fii atent la fiecare personaj care trece prin cadru si sa descoperi in roluri episodice actori romani, pipite sau cantarete de pe la noi.
Aleksei Guskov (Andrei Filipov) este vioara principala in distributie, interpretand partitura sensibila a unui artist ratat, indragostit de visul sau si de “Concertul” lui Tchaikovsky pana limta cu nebunia. Actorul stie sa interpreteze extrem de nuantat artistul si omul Filipov, fiind foarte expresiv si intruchipand clasicul actor rus, din scoala lui Stanislavski, in care emotia este inceputul si sfarsitul. O scena memorabila a jocului sau este cea in care, stand la masa cu Anne-Marie Jacquet (Mélanie Laurent), Filipov revede cu ochii mintii ultimele sale clipe de glorie, pe scena. Pasiunea i se citeste in ochi si pe chip, si o scanteie de nebunie ii da un farmec aparte, de artist.
Mélanie Laurent (Anne-Marie Jacquet) reprezinta misteriosul reper feminin in jocul lui Aleksei. Personajul ei este o faimoasa violonista pe care Filipov o vrea neaparat in orchestra sa. Se va afla treptat ca aceasta dorinta are motive personale, si de aici imaginatia spectatorului nu are limite: adulter, un copil din flori, o obsesie bolnava s.a.m.d. Mélanie trece de la orfana sensibila si curioasa, la femeia puternica si artista completa cu o usurinta fermecatoare.
Dmitri Nazarov (Aleksander Abramovitch 'Sacha' Grossman) este unul dintre actorii care au stralucit. Efectul este cu atat mai neasteptat cu cat vine de la un om mare (inalt si corpolent) caruia nu ii banuiesti valente artistice sau sensibilitate. Insa acest om mare stie sa fie nu numai haios si istet, dar si foarte sensibil, dovada fiind unul dintre discursurile cheie ale fimului pe care stie sa il ofere publicului cu sinceritate.
Vlad Ivanov, Ion Sapdaru, Valentin Teodosiu, Maria Dinulescu sunt romanii care nu detin roluri capitale in film, dar construiesc personaje importante in economia filmului. De admirat faptul ca toti vorbesc limba rusa.Soundtrack (10)Tchaikovsky, Enescu, arii celebre si nu numai. Poate la acest capitol s-ar incadra si concertul propriu zis al orchestrei, care nu are cum sa nu impresioneze pana la lacrimi orice spectator, prin sensibilitate si prin sincronizarea cu povestea si imaginile inteligent selectate de regizor.Highlights (9)
Sunt multe momente care ridica filmul, care tin spectatorul cu sufletul la gura, facandu-l sa isi muste buzele in incercarea de a opri lacrimile care vor curge inevitabil. O scena memorabila este cea de la inceputul filmului cand vechea orchestra sta la masa, intr-un restaurant comunist, si canta o faimoasa compozitie, dar din gura, in lipsa instrumentelor - o scena extrem de dinamica si expresiva.
O alta secventa importanta este cea in care dirijorul merge in cautarea fostilor colegi, incercand sa ii convinga sa se alature acestui vis nebunesc. Ipostazele in care ii gaseste pe acestia – taximetrist, muzicant la nunti/inmormantari, functionar etc. – sunt nu numai triste, dar traduc si degradarea personajelor si a viselor lor.
Micile flash back-uri ale personajului principal si pasajele in care vorbeste despre pasiunea si visul sau tin spectatorul prins intr-o poveste pe care trebuie sa o creioneze cu instrumentele pe care personajele i le ofera treptat.
Insa cea mai importanta secventa, este de departe, cea a concertului propriu zis; totul se leaga si se dezleaga aici. Muzica se impleteste cu poezia imaginilor, cu jocul actorilor, cu rasturnarile de situatie si descoperirea unor mistere intra-atat incat simti cum vibrezi de emotie pe ritmul notelor.Sentimentul de final (9)
La finalul acestui film am simtit ce am simtit doar la finalul unui spectacol de teatru: sentimentul de catharsis, de implinire. Mi-a dat o stare de bine si m-a incarcat de pofta de muzica clasica. Pentru ca filmul vorbeste despre implinirea unui vis, despre increderea ca la un moment dat vei reusi sa il reiei. E frumos sa ti se spuna din nou ca viata nu e gri si monotona, cu idealuri banale si ocupatii meschine, ci ca, dincolo de toate acestea, exista un scop maret. |
Comentarii Cinemazing