Unul dintre cele mai bune filme pe care l-am vazut vreodata poarta semnatura lui Almodovar.

Poveste (9)

Povestea nu este deloc una lineara: este construita pe tiparul arhi-cunoscut al flash back-ului, al unui du-te-vino care tine spectatorul prins in poveste, hranindu-l cu pipeta dintr-o mare infinita ce asteapta sa fie descoperita picatura cu picatura. Desi nu e prima oara cand un regizor foloseste acest mod de relatare, in cazul filmului „Los sbrazos rotos” este cea mai inspirata alegere. Povestea capata o dimensiune labirintica si prin faptul ca urmareste destule pesonaje care aparent sunt banale, dar care se dovedesc foarte legate unele de altele prin secrete bine asunse, pe care multi dintre ei le afla abia odata cu noi, spectatorii.

In primele secvente ale filmului ni se prezinta viata unui scenarist, Mateo Blanco (Lluies Homar), care isi povesteste decizia de a deveni un alt om, de a-si schimba viata, traind sub pseudonimul lui Harry Caine. Numai ca povestea lui are o intorsatura neasteptata: este un scenarist orb. Povestea se declanseaza atunci cand afla de moartea unui mare om de afaceri, despre care nu mai vorbise de foarte mult timp.

Linia povestii de baza ar putea fi una banala: o tanara secretara (Penelope Cruz), constransa de situatia din familie extrem de dificila (tatal este pe moarte), apeleaza la bunatatea sefului extrem de bogat pentru a-si salva tatal. Generozitatea sefului (Jose Luiz Gomez) va fi rasplatita printr-o relatie cu frumoasa tanara. Pe linia acelorasi intamplari-tip se inscrie si povestea fetei, care isi doreste sa fie actrita, dar care si-a ratat de mult sansa. Viata ei se schimba in momentul in care – printr-o frumoasa ironie – ajutata de faima stabilita de puterea financiara a amantului ei, ajunge sa fie acceptata de regizorul Harry Caine (pseudonimul lui Mateo Blanco) intr-un film ce trebuia sa devina capodopera acestuia. Capodopera va fi produsa de „sotul” obsedat de „sotia” sa, pe care se teme sa nu o piarda in bratele regizorului ce ii ofera femeii sale tot ceea ce el nu i-a putut oferi vreodata, in ciuda puterii sale. Bineinteles, cei doi se indragostesc, „sotul” devine gelos, lucrurile se incurca din ce in ce mai tare. Amantii vor fi descoperiti de incornorat printr-un mijloc extrem de amuzant, si aici meritul ii revine regizorului. Nu o sa il dezvalui, dar va asigur ca nu va veti dori sa aveti atat de multi bani incat sa platiti pentru o umilinta atat de mare. Urmeaza un sir intortocheat de confesiuni si franturi de amintiri ale tuturor personajelor, care puse cap la cap, duc catre dezvaluirea adevaratei povesti, ascunse atat de bine printr-o „secretomanie” pe care o acuza chiar unul dintre personaje inca de la inceput.

Jocul actorilor (9.5)

Penelope Cruz (Lena) este vedeta filmului, cum ii sta bine unui actor-fetis. Almodovar colaboreaza cu ea in toate filmele sale valoroase si bine face! Prin frumusetea sa speciala, ea stie sa transmita toata gama de sentimente, stie sa fie toate tipurile de femeie intr-una singura: femeia aflata intr-o situatie disperata care se vinde pentru sanatatea tatalui ei, femeia intretinuta care are o geanta Chanel pentru fiecare moment al zilei, actrita in devenire care evolueaza de la stangacia primelor poze de test, dar care se descopera cu fiecare dubla trasa si devine ceea ce isi doreste, fara sa isi dea seama, femeia indragostita, femeia care se indragosteste de un alt barbat decat cel cu care imparte acelasi pat, femeia amenitata cu moartea dar care nu renunta la iubire si asa mai departe. Un joc actoricesc atat de bogat incat as zice ca nu a mai existat actrita pana la ea. Iar scenele in care isi aprinde o tigara si fumeaza lenes cu degetele sale lungi, expresive te fac sa nu mai ai nici un dubiu legat de valoarea expresivitatii sale.

Lluis Homar (Mateo Blanco/Harry Caine) este un actor pe care nu l-am mai vazut pana acum in vreun film, dar a fost o surpriza extrem de placuta. Stie sa fie si vazator si nevazator intr-un film, fara sa faca vrea gafa sau sa fie fals. Regizorul sau tansformat in scenarist din cauza unei intamplari neprevazute (care face parte din seria dezvaluirilor bomba) este amuzant, dar si profund. Are acel ceva care te face sa il tii minte si sa il urmaresti in evolutia sa si in alte filme ce vor urma.

Blanca Portillo (Judit Garcia) si Lola Duenas (lip reader) si altii ca ele care au un rol mai mic, dar atat de important, fac parte dintre actorii pe care ii tin minte din alte filme ale lui Almodovar: actori expresivi, cu acea sensibilitate specifica teatrului, care transmit totul dar printr-o grimasa.

Soundtrack (9)

Nu cunosc nici una dintre piesele din soundtrack si tocmai asta este cu atat mai valoros. Construit din piese underground, cu specific spaniol sau à la trip hop&co., soundtrack-ul intra doar acolo unde este nevoie, pentru a completa jocul actorilor si povestea. Prezenta de cele mai multe ori in pauzele dintre scenele importante, niciodata intr-o scena incarcata deja prin intorsatura povestii sau jocul actorilor, muzica devine un alt personaj important al fimului.

Easter eggs (9.5)

In aceasta categorie s-ar incadra foarte bine mare parte din film. Muzica, dezvaluirile care se fac, modul in care se leaga povestea, secretele personajelor, totul este atat de bine legat doar pentru ca sunt gandite de un om cu o viziune bine inchegata. Regizat de altcineva, acest film ar fi fost un dezastru, dar regizat de Almodovar este o capodopera. Numai un spirit hispanic atat de sensibil ca el ar fi putut vedea si reda atat de bine cromatici, peisaje neobisnuite, relatii interumane nimicitoare, prin 3 cuvinte: sunete, imagini si sentimente. Toate acestea trec publicul prin stari diferite: veti plange, veti rade in hohote, veti uri si veti simpatiza.

Printre cele mai frumoase scene sunt cele din „fuga” celor doi amanti la mare si iubirea lor nepermisa, care se implineste intr-un mediu atipic, plin de peisaje superbe prin caracterul lor extraterestru, scena cvasi-finala cand Mateo Blanco cel orb citeste ca pe Braile ecranul televizorului pe care se deruleaza in slow motion o ultima secventa cu iubita lui si, bineinteles, scena-simbol al intregului film, imaginea „imbratisarilor frante” in mii de bucati ce trebuie reconstruite printr-o munca ce va dura, probabil, o viata.

Secventele de film-in-film dau mare parte din comicitatea filmului „Abrazos rotos”, mai ales secventa cu cele doua prietene la o barfa din filmul lui lui Harry Caine, niciodata terminat, secventa prezentata pana la final doar prin mici replici intotdeauna intrerupte pentru ca intotdeauna ni se prezenta dubla cea proasta. In final, ni se prezinta dubla buna si intelegem de ce era capodopera filmul „Chicas y maletas” al lui Harry Caine.

Sentimentul de final (9.5)

Desi ni se prezinta evenimente triste, tragice, desi plangem si ne deprimam pentru ca iubirea sincera este calcata in picioare de toti cei carora le iese in cale, neprimind nici macar o sansa de a supravietui intr-un mediu atat de ostil, iesim din sala de cinema cu zambetul pe buze, pentru ca Almodovar este un fel de Caragiale al cinema-ului: combina rasul cu plansul si reuseste pe final sa iti dea un optimism cu atat mai valoros cu cat stii ca viata nu e roz, dar e al naibii de frumoasa.

Comentarii Cinemazing

Nume *
Email (For verification & Replies)
URL
Cod   

Submit Comment